Românii se bucură de pomeni electorale și pierd șansa de a trăi într-o țară dezvoltată

În fiecare campanie electorală apare aceeași promisiune: salarii mai mari, pensii mai mari, bonusuri noi, ajutoare noi, subvenții noi. Pentru mulți cetățeni, aceste beneficii par o veste bună. Problema este că prosperitatea unei țări nu poate fi construită pe distribuirea continuă de bani, ci pe crearea de valoare economică.

O societate devine bogată atunci când investește în infrastructură, educație, tehnologie, antreprenoriat și productivitate. În schimb, atunci când competiția politică se transformă într-o licitație a promisiunilor și avantajelor imediate, atenția se mută de la dezvoltare la consumul pe termen scurt.

Numeroase studii au asociat practicile clientelare și cumpărarea sprijinului electoral cu o guvernare mai slabă, niveluri mai ridicate de corupție și rezultate mai slabe în dezvoltarea economică. Cercetări comparative au constatat că formele de clientelism politic sunt corelate cu servicii publice mai slabe și instituții mai puțin eficiente.

Problema nu este ajutorul acordat persoanelor aflate în dificultate. O societate modernă trebuie să își protejeze cetățenii vulnerabili. Problema apare atunci când promisiunile electorale devin principalul instrument de câștigare a voturilor, iar reformele necesare sunt amânate pentru a evita costurile politice.

O economie nu produce mai mult doar pentru că statul distribuie mai mulți bani. Dacă productivitatea nu crește, dacă investițiile sunt insuficiente și dacă mediul privat este sufocat de taxe și birocrație, resursele necesare pentru finanțarea promisiunilor devin tot mai greu de găsit.

În timp, consecințele pot fi vizibile:

• investiții private mai puține;
• datorii publice mai mari;
• presiune fiscală mai ridicată;
• servicii publice de calitate modestă;
• emigrarea forței de muncă și a capitalului.

Există și un efect mai puțin discutat. Atunci când cetățenii ajung să evalueze programele politice în primul rând prin beneficiul imediat pe care îl primesc, discuțiile despre competitivitate, inovare, educație sau administrație eficientă trec în plan secund. Cercetările privind clientelismul arată că astfel de practici pot reduce accentul pus pe politici publice generale și pe investiții care produc beneficii pentru întreaga societate.

O țară dezvoltată nu este aceea în care statul promite cel mai mult, ci aceea în care cetățenii au cele mai multe oportunități de a prospera prin muncă, investiții și inițiativă privată.

Poate că adevărata întrebare pe care ar trebui să și-o pună fiecare alegător nu este „Ce primesc mâine?”, ci „Ce fel de țară construim peste 10 sau 20 de ani?”. Diferența dintre cele două abordări poate însemna diferența dintre stagnare și dezvoltare.