Dezastrul hidrologic al României se datorează incompetenței: Demisiile ministrului mediului și ale subalternilor săi se lasă așteptate

România traversează o criză hidrologică profundă, marcată de un tipar distructiv devenit deja predictibil: perioade lungi de secetă severă care usucă solul, urmate brusc de viituri catastrofale care mătură sate întregi. Deși discursul oficial încearcă să plaseze întreaga vină pe umerii „schimbărilor climatice”, realitatea din teren demonstrează contrariul. Dezastrul hidrologic al României nu este doar o fatalitate meteorologică, ci rezultatul direct al unei incompetențe cronice și al lipsei de viziune în managementul integrat al resurselor de apă. Într-o eră în care apa trebuie gestionată strategic, ministerul de resort eșuează pe toate planurile: siguranță, energie și transport.

O dovadă flagrantă a acestei neputințe administrative o reprezintă abandonarea sau gestionarea defectuoasă a proiectelor de regularizare a râurilor pentru navigație. Amenajarea cursurilor de apă în scop navigabil nu înseamnă doar facilitarea transportului comercial ecologic, ci reprezintă pilonul central al unui sistem modern de control hidrologic. Prin noduri hidrotehnice, ecluze și lacuri de acumulare asociate, canalele navigabile funcționează ca uriașe tampoane de siguranță. În perioadele de viitură, aceste sisteme au rolul critic de a prelua, stoca și atenua undele de șoc ale apelor, salvând comunitățile din aval. Invers, în perioadele de secetă cumplită, rezervele acumulate pot fi eliberate controlat pentru a menține debitele minime necesare ecosistemelor și alimentării populației.

Mai mult, această nepăsare blochează și potențialul energetic uriaș al țării. Managementul apei trebuie abordat tridimensional, corelând controlul fluxurilor cu producția de energie verde. Regularizarea cursurilor de apă prin microhidrocentrale și hidrocentrale de mare capacitate, amplasate strategic pe râurile interioare, ar oferi României nu doar o protecție sporită împotriva inundațiilor, ci și o sursă constantă, curată și controlabilă de energie electrică. În loc să folosească forța apelor pentru a echilibra sistemul energetic național și pentru a stabiliza debitele, autoritățile au lăsat proiectele hidroenergetice istorice blocate în instanțe, în hățișuri birocratice sau le-au abandonat complet sub pretextul neputinței administrative.

În fruntea acestui blocaj sistemic se află Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, alături de instituțiile din subordine, precum Administrația Națională „Apele Române”. Lipsa de coordonare cu Ministerul Transporturilor și cel al Energiei a transformat rețeaua hidrografică a țării dintr-o resursă strategică într-o amenințare permanentă. În mod normal, eșecul de a implementa aceste proiecte multifuncționale – care să asigure simultan navigație, retenție și energie – ar fi trebuit să declanșeze asumarea imediată a răspunderii. Cu toate acestea, demisiile ministrului mediului și ale subalternilor săi se lasă așteptate.

În loc de strategii macroeconomice și hidrologice, asistăm la același spectacol public obosit: vizite de lucru în cizme de cauciuc în zonele sinistrate și promisiuni de despăgubiri care abia acoperă pierderile imediate. Menținerea în funcție a unor oficiali care nu înțeleg că un râu regularizat inteligent înseamnă siguranță împotriva inundațiilor, transport ieftin și independență energetică este o iresponsabilitate pe care o plătim cu toții.

România nu mai are timp pentru scuze. Protejarea țării necesită o reformă structurală profundă, în care apa să fie privită ca o resursă integrată. Până când incompetența administrativă nu va fi sancționată prin demiteri și demisii de onoare, vom continua să privim neputincioși cum bogăția hidrologică a țării se transformă, an de an, în dezastru național.